(Scroll down for the English version)
Ai mei nu prea erau credincioși. Istoria credinței mele începe, deci, cu mine însămi; riguros spus, într-o bucătărioară întunecată, sordidă, într-un soi de anticameră a neantului.
Era, de fapt, bucătăria unei bunici. A bunicii unei prietene. Bunica respectivă era singura persoană din anturajul meu care avea o biblie. Era o biblie mare, veche și neverosimil de murdară. Capitole întregi erau acoperite de un soi de funingine puturoasă, coperțile erau putrezite, cotorul aproape destrămat.
Bunica respectivă trăgea bine de tot la măsea. În fiecare zi pe la prânz, bunica bea ce bea, apoi adormea. Cădea practic fulgerată pe o dormeză murdară și ea. Dormeza – parcă o văd – era în fața unui gemuleț care dădea spre curte. Pe pervazul gemulețului, biblia.
Eram în clasele primare (a III-a sau a IV-a) și ieșeam de la școală mai repede decât prietena mea care era cu doi ani mai mare decât mine. La prânz, când prietena era încă plecată și bunica dormea dusă, mergeam la ei acasă, mă furișam în bucătărie și citeam din biblie. Bunica avea pe bărbie un neg mare, maro, împodobit cu câteva fire lungi de păr. Când sforăia, parcă și negul i se cutremura. Sau așa mi se părea mie. Trebuia să mă aplec peste trupul ei greoi ca să iau biblia de pe pervaz, așa că vedeam cum se unduiau, înfiorate, firele de păr din vârful negului. Bunica forăia și bolborosea în somn, iar eu citeam despre Judecata de Apoi. În mod straniu, filele Apocalipsei erau curate, parcă nu le citise nimeni până la mine. Cele mai febrile lecturi din biblie acolo le-am avut, în bucătărioara aceea întunecată mirosind a ceapă prăjită și bere.
Citeam, nu înțelegeam și mă cutremuram. Lumea, oamenii, cosmosul – totul făcut ghem în mintea mea – o strânsură de damnați, pricăjiți, învinși, numai praf și pulbere peste care se ridica subit o Lumină mare, atotcuprinzătoare…
Când sforăitul se subția, bolborositul se întețea, iar eu atunci închideam biblia, o puneam înapoi pe pervaz și ieșeam tiptil din casă. Acum îmi dau seama că e prima dată când povestesc chestia asta. Ai mei n-au aflat niciodată unde mergeam eu după școală. Prietena respectivă cu atât mai puțin. N-am mai văzut-o, oricum, de decenii. Îmi amintesc cu precizie înmormântarea bunicii. Se îmbătase și căzuse, săraca, pe scări. Nu știu s-o fi plâns cineva. Dumnezeu s-o ierte.
©2025 Adela Toplean. Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei publicații (inclusiv text și imagini) nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă sub nicio formă sau prin niciun mijloc, inclusiv fotocopiere, înregistrare sau alte metode electronice sau mecanice, mai mult de 5 rânduri, fără permisiunea scrisă prealabilă a proprietarului drepturilor de autor. Pentru solicitări de permisiune, contactați info (arond) adelatoplean (punct) com.
The Apocalipse (English Version)
My folks weren’t really religious. So, the story of my faith starts with me; it all began in this dark, shabby little kitchen, like an antechamber to nothingness.
It was actually a grandmother’s kitchen — a grandmother of a friend. That grandmother was the only person in my circle who had a Bible. It was a big, old, ridiculously filthy Bible. The filthiest object I’ve ever touched. Whole chapters were covered in this foul-smelling soot, the covers were rotting, and the spine was almost falling apart.
That grandmother smoked and drank a lot. Every day around noon, she’d fall asleep. She’d just drop suddenly onto a dirty cot. I can still see her lying heavily on that narrow sofa, in front of this little window that looked out onto the yard. On the windowsill, there was the Bible.
I was in elementary school (third or fourth grade), and I used to leave school earlier than my friend, who was two years older than me. During lunchtime, when my friend was still out and grandma was deep in sleep, I would go over to their house, sneak into the kitchen, and read from the Bible.
That grandma had this big, brown mole on her chin, with a few long hairs sticking out. When she snored, it looked like even the mole was trembling. Or at least that’s how it seemed to me. I’d have to lean over her heavy body to grab the Bible from the windowsill, and I’d see the hairs at the tip of the mole fluttering. Grandma was breathing heavily and mumbling in her sleep, and I’d read about the Last Judgment. Strangely enough, the pages of Revelation were spotless — like nobody had ever read them before me. The wildest, most intense Bible readings I had were in that dark little kitchen, smelling of fried onions and beer.
I’d read, not really understand, and I’d get chills. The world, the people, the universe — all crammed into my brain — this wild mess of damned, broken, defeated souls, just dust and ashes, and suddenly a mighty, all-encompassing Light would rise up…
When her snores tapered off and her mumbling got louder, I’d close the Bible, put it back on the windowsill, and tiptoe out. Now I realise this is the first time I’m actually telling this story. My family never knew where I went after school. Nor my friend. I haven’t seen my friend in decades anyway. But I remember her grandmother’s funeral like it was yesterday. She had gotten drunk and fallen — poor woman — on the stairs. I don’t know if anyone cried for her. May God rest her soul.
© 2025 Adela Toplean. All rights reserved. No part of this publication (including text and images) may be reproduced, distributed, or transmitted in any form or by any means, including photocopying, recording, or other electronic or mechanical methods, exceeding five lines, without the prior explicit written permission of the copyright holder. To request permission, please contact info (at) adelatoplean (dot) com.